De data aceasta, personajul principal se plimbă serios prin lume, de la Cairo, Veneția și Constantinopol, până în Țara Românească. Să îi urăm, deci, succes! Până apare, vă mai puteți delecta cu „Cele patru oglinzi ale adevărului” și aventurile lui Stefano, care are și el un mare dor de ducă.
„Am fost ocupat toată ziua, dar gândurile mi se întorceau tot la apele verzui ale pietrei, iar mâinile îmi tremurau de nerăbdare. Nici pe Ahmad nu l-am văzut, fiind plecat cu unul dintre fiii stăpânului la magazinul din suk. Ciudat mai este timpul! Când ești nerăbdător, parcă te simte și ți se agață de picioare, deși altfel fuge ca vântul. L-am pândit toată ziua pe Ahmad, privind la porțile mari ce dădeau spre gang, iar în același timp, ascultând încordat zgomotele din casă. Deși până atunci nu-mi făcusem probleme că gestul meu ar fi avut vreo urmare, mai ales că mai furasem și înainte și nu se întâmplase nimic, am început să tresar la fiecare zgomot mai puternic. De câteva ori, vocile ridicate ale servitorilor m-au făcut să simt sudori reci, așteptându-mă să văd pe cineva țâșnind din vreo încăpere ca să mă apuce strâns de braț și să mă târască în fața stăpânului ca pe un hoț. Nu s-a întâmplat însă nimic de acest fel, așa că treptat starea de teamă mi s-a transformat într-una de anticipare plăcută a momentului în care Ahmad avea să intre pe poartă.
Când acesta a ajuns în cele din urmă, asudat, cărând în spinare un sac aproape la fel de mare ca el, m-am repezit la el prefăcându-mă că vreau să-l ajut și i-am șoptit că trebuia să-l văd după căderea întunericului. M-a privit cu ochi obosiți și a încuviințat ușor înainte de-a dispărea în întunericul unui depozit. M-am întors la treaba mea, dar toată seara am fost agitat și nu am mâncat aproape nimic, stârnind un potop de vorbe din partea Deebei, care mă crezu bolnav, sau măcar atins de soarele fierbinte al verii, și mă mână la culcare. M-am întins pe așternutul meu, alături de ceilalți robi, dar nu am adormit, ci m-am ridicat de îndată ce zgomotele casei s-au liniștit.
Am coborât în curte, atent să nu fac vreun zgomot. Locul era pustiu, luminat doar de stele. Când o umbră s-a desprins de lângă perete, am fost gata să scot un strigăt de groază.
– Ce te sperii așa? Nu tu m-ai chemat aici?
Ahmad m-a apucat cu brațul de după gât și și-a trecut mâna prin părul meu. Am răsuflat ușurat.
– Parcă erai un ifrit. Hai să vezi ce am pentru tine! am spus pe jumătate râzând.
Liniștea și întunericul făceau ca lucrurile să semene din ce în ce mai mult cu o aventură. L-am luat de mână și l-am tras după mine prin întuneric. Nu aveam nevoie de lumină, găseam locurile unde îmi ascunsesem comorile și cu ochii închiși. Ahmad s-a lovit de câteva ori de mobile și a chicotit. Era un joc – cea mai palpitantă aventură pe care mi-o aminteam, mai ales că o împărțeam cu un om la care țineam. În beznă, eram protejați ca și cum am fi fost în mijlocul unei câmpii pustii, iar o zeitate binevoitoare ar fi vegheat asupra noastră.
Am îngenuncheat în cotlonul în care îmi pusesem o parte din comoară și am pipăit cu mâna după crăpătura căscată aproape de podea. Năframa în care pusesem pietrele era acolo. Am scos-o cu grijă ca să nu o scap din greșeală, l-am tras pe Ahmad lângă o fereastră și i-am pus pietrele în palmă. Încă rădea ușor când a ridicat mâna la lumina ce venea de afară și le-a văzut. Mă așteptam să se bucure, mă așteptam să mă îmbrățișeze și să îmi mulțumească, dar în tăcerea ce se lăsase, am auzit un sunet înfundat ca o exclamație pe jumătate înăbușită de teamă.
– Sunt ale tale! Toate! i-am spus încă cuprins de fericire ca un copil de brațele mamei sale.”
„Cele patru oglinzi ale adevărului”: https://www.libris.ro/cele-patru-oglinzi-ale-adevarului…
Imagine: harta orașului Cairo, Civitate Orbis Tarrarum, 1572.
https://commons.wikimedia.org/…/File:Cairo_map1549.
