Al doilea „F” din „Fericire” de Robert Gion, Editura: PAVCON
O surpriză plăcută pe sfârșit de an vine de la Robert Gion. Deși în mai toate prezentările, culegerea lui de 8 povestiri este trecută la capitolul horror, eu am perceput cartea lui cu totul altfel. Nu aveți de ce să vă temeți! Din contră, toate poveștile au abordări inedite/geniale, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Serge Brussolo și la alți mari scriitori pe care îi admir. Oricât mă străduiesc să vă dau mai multe amănunte despre continutul povestilor,, îmi dau seama că nu pot. Robert reușește să te țină într-un suspans permanent. În prima povestire am stat cu sufletul la gură până la pagina 14, când în sfârșit Robert a catadicsit să-mi dezvăluie motivul nebuniei imaginate de el.
Dar am să vă provoc la un exercițiu de imaginație. Imaginați-vă sfârșitul omenirii. Gata! Ei bine, toate scenariile construite de voi nu vor putea întrece poveștile lui Robert despre safrsitul omenirii.
Îl felicit pe Robert din toată inima pentru această carte. Mă declar cucerit de poveștile și stilul lui de scris.
Dacă sunteți cu toții curioși și doriți să cumpărați cartea lui, atunci vă las un link.
Robert Gion :
Așa a fost vreme de două săptămâni.
Noapte de noapte mă aștepta, așezat pe iarba pajiștii. Mă lua de mână și o porneam amândoi încet, vorbind, râzând, mereu în direcția pădurii. N-am cuvinte să descriu stările prin care treceam, îmi este imposibil. Dar îmi era limpede că mă îndrăgosteam de el.
Mă îndrăgosteam de un produs al imaginației mele, de o zonă la care nu avusesem acces până atunci, de-o regiune a creierului ce materializase, din toate neliniștile și durerile mele, o creatură capabilă să-mi dea răspunsurile de care aveam atâta nevoie. Atunci, îmi pierdeam poate mințile? Mi se întuneca conștiința? Mă țicneam? Eram gata pentru cămașa de forță?
Cu toate că mă simțeam atât de fericită, iar somnul îmi oferea singura consolare, pentru că-l puteam lua de mână pe omul acela seară de seară, mă puteam plimba și sta de vorbă cu el nestingherită, sinceră, nu mă puteam împiedica să-mi pun anumite întrebări. Părea tot mai real pe măsură ce trecea timpul. Îi simțeam strânsoarea degetelor, respirația, mirosul părului, al pielii, îmi vedeam reflexia în ochii aceia ca două arme albe, și mă tot frământam din cauza naturii adevărate a acestui fenomen care-mi invadase intimitatea, mintea, visele.
Aș fi dat orice să spun cuiva ce experimentam. Să strig, să țip, să pun în cuvinte bucuria și spaima – iar mamei n-aveam de gând să-i zic nimic, în niciun caz. Cam atunci mi-a venit ideea să apelez la un psiholog. Măcar să-mi liniștesc frământările, să-mi mărturisesc niște probleme.
Al doilea F din Fericire
#editurapavcon #aldoileafdinfericire #horror #autoriromani #robertgion
Am întâlnit-o într-o joi.
Rămăsesem câteva ore peste program – avusesem de descărcat două containere – apoi întârziasem pe drum ca să beau vreo două beri, pentru că-mi simțeam trupul zdrobit de oboseală, așa că, după ce-am mâncat și-am făcut un duș am observat că se făcuse deja ora opt. Abia îmi mai puteam ține ochii deschiși. Tot ce voiam era să mă întind în patul meu nefăcut, rămas așa de dimineață, și să dorm între cerșafurile neschimbate de cinci săptămâni, impregnate de miros de sudoare și de bere. Să dorm, să dorm, să dorm, zece ore neîntors.
Dar barul morților căpătase deja o dimensiune esențială pentru mine. Nu numai din cauza naturii sale speciale, ori din cauza vorbelor misterioase ale barmanului, ci pentru că nu simțeam că-mi încheiam complet ziua dacă nu făceam o vizită și acolo. Dincolo de simpla sa existență și de promisiunea unor revelații în care nu credeam, de altfel, devenise resortul pe care trebuia să-l acționez pentru a păși în următoarea zi, ceasul pe care trebuia să-l programez cu grijă pentru a fi sigur că aveam să mă trezesc dimineața. Îmi dădea speranță, nu știu de ce, iar de când îl descoperisem nu mă mai gândisem deloc la sinucidere.
Așa că am tras pe mine niște blugi, un tricou și m-am dus. N-aveam de gând să stau mult.
Am primit în nări mirosul stătut de alcool și de putreziciune dulce cu un fel de recunoștință relaxată atunci când am deschis ușa, iar ochii celor câțiva „clienți” așezați la mese s-au întors spre intrare, la fel cum se întorceau de fiecare dată când venea cineva. Le-am zâmbit și le-am făcut cu mâna. Mă împrietenisem cu mulți dintre ei, după cum v-am spus, le cunoșteam necazurile – deși nu-mi dădeam deloc seama cum prezența mea i-ar fi putut ajuta, precum sugera barmanul, în afară de-a le oferi puțină alinare.
Câțiva au răspuns, făcând și ei cu mâna – fețe descompuse, ochi putreziți, scurși în fundul capului, buze atârnate în fâșii – iar țeasta unui dintre ei, în secunda-n care s-a răsucit către ușă, s-a desprins cu un scârțâit sec și-apoi s-a rostogolit într-un colț. (Avea să rămână toată seara acolo.)
Barmanul a salutat cu o halbă plină cu bere, dar nu i-am răspuns.
Pentru că o văzusem deja.
O fată îmbrăcată în alb.
Se așezase în cel mai întunecat și mai retras colț posibil, însă și așa, alura ei de animal hăituit, ce vrea totuși să fie observat, de durere ce vrea să fie recunoscută, crea în jurul ei un spectru special de praf și particule luminoase care-ți cerea imediat atenția.
Al doilea F din Fericire – Barul din Buzunar
Cititi si :
