La aproape trei secole de la evenimentele din „The Fall of Hyperion”, Raoul Endymion este însărcinat de Martin Silenus cu recuperarea din Sfinx nepoatei sale, Aenea, înaintea reprezentanților Bisericii. Ca sarcină suplimentară, trebui să pornească în căutarea Vechiului Pământ.
Însoțiți de androidul A. Bettik, Endymion și Aenea pornesc pe râul Tethys urmăriți de preotul războinic Frederico DeSoya, care vrea s-o prindă pe Aenea, despre care se crede că reprezintă un pericol major pentru viitorul Bisericii. În încercarea de a scăpa de urmăritori, cei trei sunt ajutați periodic de Shrike, care apare și dispare în mod misterios, urmărindu-și planurile doar de el știute.
Recunosc că mi-a fost dor de univesul seriei „Hyperion Cantos”. La noi au apărut doar primele două cărți din serie. Nu mă mai mir de asta, tocmai de aceea, cu mici excepții, nu mai cumpăr serii traduse în română, fiindcă mă trezesc adesea că serii care mă interesează rămân în aer după câteva volume – știu, editura nu mai traduce dacă nu se vând primele din serie. Aia e opțiunea ei, iar a mea este să cumpăr versiunea originală, ducând până la capăt seriile care-mi plac. A durat mult la mine până am decis să trec pe cărți direct în engleză, dar am făcut pasul și acum am putut să mă delectez din nou cu Simmons.
De al cărui stil îmi era dor, fiindcă reușește să înglobeze elemente din atât de multe domenii, încât – pentru mine, cel puțin – reprezintă un adevărat deliciu. Nu e o lectură ușoară din cauza complexității ei și a abundenței de referințe, dar tocmai asta mă face să-l apreciez în mod deosebit, pentru că nu face rabat nici la recuzita SF (și când spun SF nu mă refer la „e SF, deci pot spune orice prostie”, ci la latura științifică, bine articulată pentru un fan de hard-SF ca mine), nici la calitatea literară. Este un fel de „creme de la creme” în materie de literatură, în general, și literatură SF, în particular.
Cartea este una bună, solidă, cu personaje complexe, cu straturi peste straturi ce-ți permit să descoperi, continuu, idei noi, intrigi țesute în fundal, motivații la care nu te așteptai și să-ți îmbogățești cultura generală. Paradoxal, în pofida acestui lucru, mi se pare un pic mai slabă decât „Hyperion” și „The Fall of Hyperion”, dar cred că a fost un risc asumat de autor: volumul trebuia să lege cumva cele două părți ale seriei, să acopere cele aproape trei secole de la precedentul volum și să pregătească acțiunea pentru „The Rise of Endymion”.
Prin urmare, Simmons a scris o carte bună, solidă, de legătură, chiar dacă nu se ridică la nivelul primelor două – și, ținând cont de premisele acestui volum, tind să cred că ultima carte a seriei va fi din nou undeva sus de tot.
În conformitate cu gusturile mele, seria „Hyperion Cantos” reprezintă superlativul literaturii. Ceva de genul „as good as it gets” (cu conotația pozitivă a expresiei, nu u cea negativă).