Biserica Romano Catolică a creat entitatea administrativă Pax, cu scopul de a implementa teocrația. În secret, ea colaborează cu TechnoCore-ul, care-i furnizează cruciforme menite readucerii la viață a practicanților și oferirii darului nemuririi. Dar TechnoCore-ul se teme că Aenea, fiica unui om și a unei inteligențe artificiale și protejată de Endymion și de entitatea Shrike, va pune capăt controlului pe care-l are asupra societăți.
Chiar dacă primele două cărți din serie formează un tot unitar și oferă un final poveștii apariției lui Shrike, abia după acest al patrulea volum se încheie totul. Pentru că aventura din „Hyperion” și „Căderea lui Hyperion” reprezintă doar un aspect al unui tablou mult mai complex. Iar întrebările își găsesc răspunsurile complete abia acum.
Spre deosebire de alte serii care pornesc de la o idee și apoi o exploatează mai departe, încercând să obțină cât mai mult de la universul creat, „Hyperion Cantos” reușește să-și păstreze prospețimea prin faptul că mărește miza, trecând de la un cadru superb la o imagine de ansamblu grandioasă.
Nu știu ce m-a fascinat mai mult. Unde a dus problematica religioasă, în contextul unui arsenal SF de excepție, ce a permis discuții filozofice la un cu totul alt nivel? Conceptele științifice pe marginea cărora a speculat autorul, care nu s-a sfiit să se joace cu aproape orice, inclusiv cu paradoxurile temporale? Poveștile personajelor, dramele lor, scopurile ascunse în alte scopuri? Cu o mică paranteză la acest aspect: din acest punct de vedere, prima carte a seriei a fost fabuloasă, iar în contextul acestei ultime cărți, rolul volumului al treilea (cel mai slab din serie) de a asigura tranziția devine mai ușor de digerat.
În materie de serii SF, mi se pare cea mai bună per total. Singurul volum ușor mai slab e al treilea, dar nu semnificativ (și îi găsesc circumstanțe atenuante). Seria asta e – scuzat fie-mi jocul de cuvinte – din altă galaxie.