Silviu Genescu
Pentru majoritatea oamenilor, Space Opera înseamnă eticheta cea mai directă și convingătoare a science-fictionului. Pentru ei, această denumire semnifică aventuri în spațiul cosmic, nave spațiale capabile de viteze superluminice, imperii și confederații spațiale și intrigi care duc la distrugerea unor sisteme solare întregi, stârnind și apariția mândrelor flote ale „Ptarului din Murphia”, cum spunea Gerard Klein, deloc străin de Space Opera. Mulți dintre fanii SF nu acceptă însă această etichetă, pentru că o asociază tuturor relelor care se pot imputa genului: superficialitate, personaje-șablon, conflicte fabricate, intrigi care țin mai mult de basmele moderne decât de literatura „serioasă”. Într-un cuvânt, Space Opera este definită drept Cenușăreasa literaturii science-fiction, fiind suspectată că ar fi expresia ei cea mai puțin sofisticată, cam cum ar fi o telenovelă sud-americană pe lângă un film ca „Armagedon” sau „Contact”.
Pentru istoricii literaturii SF, Space Opera reprezintă una dintre cele mai timpurii manifestări ale genului, datând, se pare, de prin anii ’20, când E.E. „Doc” Smith începe să-și publice povestirile sale cu aventuri printre stele. Doc Smith este considerat drept unul dintre fondatorii science-fictionului modern. Genul clasic Space Opera este conceput într-o manieră rigidă. De regulă, cadrul epic este stabilit într-un viitor îndepărtat al omenirii, când galaxia noastră este deja colonizată (sau măcar sistemul solar). De obicei, în toate istoriile de acest fel apar nave cosmice care depășesc limita de viteză impusă de teoria relativității, ceea ce permite autorilor să nu-și mai bată capul cu problemele legate de călătoriile îndelungate prin spațiu. Personajele lor sunt astfel libere să cutreiere galaxia fără paradoxurile induse de fizica relativistă. Astfel, în cadru apar imperiul stelar, o puzderie de federații, unele aliate cu imperiul, altele rebele, ca forme ale expansiunii umane în spațiu.
De obicei, autorii sunt tentați să-și populeze romanele lor Space Opera cu o puzderie de reprezentanți ai civilizațiilor extraterestre cu care oamenii intră în contact. A.E. van Vogt cu a „Odiseea navei Space Beagle” excelează în această privință. Nava Space Beagle (numele amintește de nava cu care Charles Darwin a efectuat expediția de cinci în jurul lumii, la bordul navei HMS Beagle) întâlnește extratereștri și tot felul de rase extraterestre, majoritatea fiind ostile oamenilor, iar câteva dintre contacte se soldează și cu invadarea navei într-o acțiune care pare a fi un pre-precursor avant la lettre pentru seria „Alien”.
Asimov, în ciclul Fundația, evită să-și complice desfășurarea romanelor sale Space Opera cu prezența extratereștrilor. Urmașii săi întru creație au adoptat, în mare parte, aceeași regulă. Atunci când apar extratereștri în universul romanelor Space Opera, multe din speciile „alienilor” sunt umanoide, reptiliene, insectoide și psihologia nu diferă mult de cea umană.
Există numeroase bătălii stelare în paginile romanelor dedicate acestui sub-gen al SF-ului, flote copleșitoare și, în pofida saltului tehnologic înregistrat, personajele umane din aceste romane timpurii nu se deosebesc prea mult de oamenii de astăzi. Practic, Space Opera, în forma sa clasică, descrie omenirea din anii ’40, ’50, ’60, mutată cu tot cu năravurile ei cunoscute în imensitatea spațiului. Navele sunt concepute după structura marilor pacheboturi sau crucișătoare grele ale secolului XX, iar rasele extraterestre sau diversele confederații stelare sunt aidoma națiunilor reunite sub flamura ONU, care ascultă de un centru de comandă. În cele mai multe cazuri, ele preferă „libertatea”. Atunci intervine momentul rebeliunii cosmice, atât de uzitate de Space Opera.
Bătăliile interstelare sunt extrapolări ale luptelor aeriene terestre. Spre exemplu, George Lucas a studiat zeci de filme documentare cu luptele aeriene din cel de-al doilea război mondial, pentru a le transpune în secvențele de luptă din seria Star Wars.
În anii ’50, în spațiul literar anglo-american denumirea de Space Opera nu inspira absolut niciun respect în rândul scriitorilor consacrați, care nu se apropiau de universul romanelor genului. Spre exemplu, revista Galaxy, care aspira la un statut de revistă de elită, afișa pe coperțile sale o precizare: „Aici nu veți găsi Space Opera”, denumirea sugerând multora ceva rușinos, un Kitsch de care era mai bine să te ferești ca să nu te faci, cumva, de râs. Prin anii ’70, scrie Brian Aldiss în prefața antologiei dedicată genului, autorii cei mai bine cotați pe piața de carte SF se fereau din răsputeri ca nu cumva acest termen „odios” să ajungă pe coperțile cărților lor. Uitaseră, se pare, cât de mândru era Isaac Asimov din exact același motiv, romanele sale din trilogia Fundația fiind etichetate drept o versiune modernizată a vechilor texte Space Opera din anii ’20, care inundau paginile revistelor pulp fiction, acestea stârnind oprobiul cititorilor educați.
Termenul Space Opera nu a apărut din senin, printr-o întâmplare. Un dicționar din 1959, intitulat Fancyclopaedia II (scrisă de Dick Eney, ca o continuare a Fancyclopedia I, al cărei autor era Jack Speer), o lucrare substanțială, dedicată jargonului și slangului american, îi dezvăluie originea obscură: „Space Opera (termen născocit de scriitorul Wilson Tucker) este o povestire sau un roman science-fiction dezvoltate pe tiparele unui western clasic; acest nume apare ca un împrumut de la consacratul ‹‹Horse Opera››, care definește filmele western, cu mult praf de pușcă, cowboys, dar și acele ‹‹Soap Opera››, piese scrise pentru posturile de radio și televiziune. Desigur, unele dintre Space Opera oferă probe mult mai evidente despre originea lor decât altele. Primele episoade ale serialului de televiziune Captain Video, erau un amestec de imagini din spațiu și tăieturi din filmele western.” În fanzinul său din 1941, William Tucker spune cam așa: „În aceste zile de denumiri fanteziste, scăpate de sub control, oferim și noi una. Filmele western sunt numite Horse Opera, iar dramoletele care smulg lacrimi gospodinelor sunt Soap Opera. Pentru bătrânul, puturosul și crâncenul hambar al hergheliilor de monștri spațiali și nave stelare uzate, sau pentru cei care salvează lumi după lumi, am compus termenul Space Opera. Vă place?” Unora nu le place, iar asta se poate constata chiar și astăzi.
Termenul, așa cum a afirmat Brian Aldiss (a alcătuit două antologii dedicate genului, Space Opera și Galactic Empires), a devenit în foarte scurtă vreme o sperietoare pentru autorii de science-fiction serioși. Mai toate aventurile spațiale ale viitorului ajunseseră să fie asociate, în anii ’50-’60 cu Space Opera și era o etichetă de care nimeni nu era prea mândru. Însă genul repudiat cu atâta vigoare, primit cu oroare de o serie de scriitori consacrați, a ajuns să deschidă uși secrete spre gloria literară. Aldiss scrie în prefața volumului Space Opera: „Navele stelare sunt cheia care deschide marile porți de bronz ale genului Space Opera și permit omenirii să gonească în imensitatea spațiului. În miezul romanului lui A.E. Van Voght, The Storm, se află marea navă stelară Star Cluster, strălucind ca un diamant imens, orbitor. Iată cum ne prezintă el nava: tăcută ca o fantomă, imensă și minunată dincolo de orice imaginație, glorioasă prin puterea ei, marea navă aluneca prin spațiu de-a lungul fluviului special al timpului și spațiului, unde i se programase traseul.”
Atunci când s-a îngrijit de antologia Space Opera, în 1974, Brian Aldiss ajunsese la apogeul creației sale, bucurându-se de întreaga respectabilitate la care putea aspira. De la înălțimea acestei „piramide”, el a preferat însă să arunce un verdict care ar fi putut amorsa distrugerea întregii sub-specii literare pe care tocmai o adusese sub atenția cititorilor împachetată între coperțile unei antologii glorioase. Aldiss a declarat, nici mai mult, nici mai puțin, că Space Opera era moartă, prorocindu-i o menținere în viață sub regim de „seră”. Înainte de a lansa acest această afirmație, Aldiss prezentase textele din volumele operei spațiale drept „lucrurile bune din trecut”, nedând însă șanse genului de a exista mai departe. Antologiile dedicate și le prezintă ca pe un motiv de amuzament pentru „cititorul serios”. Pentru el, Space Opera era destinată să rămână în revistele de mâna a treia, în care luase naștere, iar când acestea vor fi decedat, în mod inevitabil și genul își da obștescul sfârșit literar, deoarece, motivează Aldiss, autorii respectabili nu se vor înghesui să scrie Space Opera. La fel ca mulți falși profeți înaintea lui, nici Brian Aldiss nu putea greși mai tare în această privință. A putut vedea cu ochii lui că felul în care au decurs lucrurile l-a contrazis copios. Stephen Baxter, Greg Bear, Iain Banks, Kage Baker, Peter Hamilton, Ken MacLeod și Alastair Reynolds n-au luat în seamă verdictul dat de Brian Aldiss atunci, în 1974. Ei sunt autorii care nu numai că au adus respectabilitate genului Space Opera, dar l-au înălțat la cote creative neașteptate, scoțând tomuri pântecoase și complicate, trilogii care l-ar fi intrigat și pe Asimov.
Este demn de remarcat că afirmațiile lui Aldiss au fost contrazise și de lista premiilor Hugo și Nebula, cele ale BSFA și Arthur C. Clarke atribuite în ultimii 20 de ani la secțiunea „Cel mai bun roman” pentru creații care sunt identificate, fără doar și poate, drept Space Opera. Premianții sunt nume importante în galeria autorilor SF: David Brin, C.J. Cherryh, Orson Scott Card, Frank Herbert, Alastair Reynolds (ultimul fiind specializat într-un gen aparte: Space Opera și Hard Science-Fiction).
Genul a fost redefinit pentru prima dată și pe la finele anilor ’70 se renunțase, se pare, la ideea că Space Opera era doar un fel de romanță spațială. Modelul următor, la începutul anilor ’80, a fost propus de Hollywood prin seria de filme Star Wars. Acestea au avut un impact atât de mare încât au atins statutul de cult. Sefiștii americani și nu numai ei, se reunesc în congrese dedicate eroilor preferați, Han Solo, Chubacca, Luke Skywalker, Darth Vader (personajul negativ are legiuni întregi de fani), concurați ca număr de cei care iubesc universul Star Trek. Aceste lucruri au ajutat, încet și sigur, la modificarea percepției despre Space Opera. Genul a devenit un cuvânt cheie pentru mogulii marketingului hollywoodian și Space Opera a devenit una dintre cele mai spectaculoase forme de science-fiction (la nivelul vizualului), genul pătrunzând în casele fanilor și prin universul jocurilor PC sau console.
Principalele caracteristici ale romanelor de gen ar fi: desfășurarea acțiunii în locuri exotice (rareori prin „bătătura” sistemului solar), necartografiate, numai bune de explorat, încălcarea legilor topografiei spațio-temporale prin introducerea ca și scurtături de călătorie prin univers a găurilor de vierme traversabile, realism în relațiile dintre personaje, dar nu fără o urmă de melodramă (ecouri din Soap Opera, se pare), expunerea de idei avangardiste și a unor modele cosmogonice interesante (vezi romanele lui Alastair Reynolds și Iain Banks), confruntarea dintre oameni și creaturi extraterestre. Cele mai ambițioase romane Space Opera contemporane par să fi abandonat rădăcinile istoriei trecute, încetând a mai lua ca model Imperiul roman (cel puțin nu evoluția prezentată de Henry Gibbon în „Declinul și căderea Imperiului roman”), pentru a nu mai repeta universul imaginat de Isaac Asimov în trilogia Fundația. Există însă destule aluzii la faptul că bătrânul imperiu n-a fost uitat cu totul. Ele cutreieră paginile romanului „Consider Phlebas”, de Iain Banks, care a lansat și o interesantă reevaluare a genului prin seria Culture.
De fapt, semințele re-actualizării genului au apărut prin anii ’90, când a început să se vorbească despre o „Nouă Space Opera”, inițial pe tărâmul mereu neliniștit și capabil de surprize al fandomului britanic. Noile sclipiri are diamantului imens gonind netulburat prin spațiul literar s-au datorat în parte lui Colin Greenland, cu romanul „Take Back Plenty” și aceluiași neostoit autor scoțian, Iain M. Banks, cu romanul „Use of Weapons”.
Reactualizarea genului a intervenit printr-o calitate superioară a scriiturii, depășind, cu siguranță, povestirile tipărite cândva în revistele pulp science-fiction, prin imaginarea unor relații inter-umane mult mai profunde între personaje, apariția femeilor în funcțiile importante la bordul navelor devenite adevărate orașe spațiale, puternic înarmate, personaje de culoare. Unii ar putea strâmba din nas văzând în asta o înclinare a steagului în fața corectitudinii politice actuale, dar în intenția autorilor se pare că este doar dorința de diversificare a personajelor lor și credibilizarea acestora. Două antologii semnificative par să anunțe intrarea Space Opera într-o nouă eră strălucitoare: „The New Space Opera” și „The New Space Opera 2” îngrijite de celebrul antologator, Gardner Dozois și Jonathan Strahan, în 2007 și 2009. Acesta a fost doar începutul.
Prezent în aproape toate antologiile genului Space Opera și detașându-se prin inventivitatea sa, este scriitorul Alastair Reynolds, fost astrofizian al ESA, care și-a lăsat slujba de la centrul din Olanda al agenției spațiale europene pentru a se dedica, în întregime scrisului. Romanele sale din universul Revelation Space (care acum încep să fie publicate și în limba română), au luat prin surprindere întreaga suflare literară SF. Inspirat de modele istorice foarte nonconformiste, pe fundalul unor evoluții cosmogonice argumentate cu siguranța unui specialist, și personaje prinse în jocul transformărilor post-umane, Reynolds oferă un tip cu totul nou de Space Opera: cel „altoit” pe un hard sciecen-fiction de cea mai bună calitate, astfel că la această oră Alastair Reynold este unul dintre autorii cei mai interesanți ai genului, cu resurse de imaginație ce par să fie inepuizabile și capacitatea de a aduce un suflu nou în hărțile teritoriilor mereu rămase ne-explorate ale Space Opera.
A ajuns ea regina balului? Invitați-o la dans și-o să vedeți.
